Am decis să scriu această postare, inspirată fiind de aniversarea fiicei mele, Sofia, care a împlinit recent 2 anișori. Știu că e un clișeu, dar chiar nu știu când a trecut timpul! Și nu vreau să spun prin asta că am uitat nopțile nedormite, ”furia laptelui” (știți voi, mămicilor, la ce mă refer!),durerile după operație, sentimentul de neputință și neștiință care ne încearcă pe toate la început, frica de la primele vaccinuri (a mea, nu a Sofiei), episoadele interminabile de plâns (atât ale Sofiei, cât și ale mele :)) încercările disperate de a-i crea un program riguros (acum chiar e amuzantă această idee) și câte și mai câte.
Ce vreau să spun de fapt prin asta...atunci când îți privești copilul zâmbind, suflând fericit în lumânări și răscolind cu nerăbdare o felie de tort te simți un om fericit și împlinit. E acea fericire pe care o simți direct în inimă, atunci când nu mai ai niciun gând și tot ce ți se imprimă pe retină e zâmbetul ACELA de copil inocent! E cea mai pură formă de fericire și atât. Fără comparații, fără cuvinte pompoase.
Experiența creșterii unui copil este ceva atât de intim și personal, încât este inutil să încerc eu să explic în cuvinte acest fenomen. Fiecare părinte încearcă emoții pe care numai el le știe și pe care le gestionează așa cum știe mai bine.
Noi, părinții, nu numai că nu suntem infailibili, ba chiar facem numeroase greșeli, pe care ni le iertăm greu. Dacă piticul tău dă cu capul de colțul mesei fiindcă tu ești preocupat să speli vasele sau să ștergi praful, te simți ultimul om de pe pământ. Te gândești la toate variantele îngrozitoare posibile și suferi mai ceva ca piciul care plânge câteva minute și apoi se joacă tot în locul clasat de tine ca fiind ”foarte periculos și potențial letal”. Prima lecție pe care am învățat-o de la fetița mea este tocmai aceasta: orice acțiune sau în cazul de mai sus, lipsa ei, are consecințe mai mult sau mai puțin grave. Și da, asta m-a făcut mai responsabilă. M-a făcut mai atentă la ce zic, la ce fac, sau la ce nu fac. Și alte exemple similare ca cel de mai sus, m-au învățat totodată să acționez cu măsură, să nu exagerez, să nu dramatizez în exces (eh, încă mă autoeduc în sensul ăsta :)).
Sofia mă învață în fiecare zi câte ceva. Chiar dacă mă învață că o linguriță se poate folosi și la împrăștiat pământul de la flori pe jos, chiar dacă mă învață că răbdarea nu te naști cu ea ci ți-o dezvolți mai ales când ai un copil (asta dacă nu ai avut voință să înveți mai repede), chiar dacă mă învață că un om nu va fi mereu la fel, ci se va adapta realităților din viața sa, Sofia mă invată. Și eu pe ea. Și împreună învățăm să fim oameni: mai buni sau mai puțin buni, cu tabieturi și obiceiuri specifice, cu calitățile și cu particularitățile noastre (nu îmi place să zic că avem defecte, toți suntem unici, chiar dacă nu suntem pe placul tuturor).
Cea mai importantă lecție pe care Sofia continuă să mi-o dea, fără să facă eforturi, fără ca măcar să știe, este aceea de a te bucura de lucrurile simple ale vieții. Ea, așa de mică cum e, descoperă ceva minunat în cele mai plictisitoare situații sau obiecte. Orice ar face, nu încetează să zâmbească. Se bucură enorm, dacă facem ”bale” (aka baie), dacă îmi prinde crema și își bagă degetele în ea, dacă vorbește la telefon, dacă vede flori, păsări, animăluțe și insecte de orice fel, etc., dacă ii cumpăr un ou kinder (recunosc, și eu mă bucur dacă primesc un kinder :)), dacă ieșim la joacă afară, dacă îmbracă rochițe, dacă se dă cu rujul pe toată fața, ș.a.m.d.
Sentimentul pe care îl încearcă ea de fapt, nu e bucurie,ci e de a dreptul fericire. Asta mă surprinde la ea în fiecare zi: fericirea ei constă din lucruri simple. Câți dintre noi mai putem spune același lucru? E retorică întrebarea, fiindcă imi imaginez varietatea de răspunsuri...și totuși, dacă tragem linie, viața este scurtă și trebuie trăită frumos, bucurându-ne de noi și de oamenii din viața noastră.
Pentru mine, maternitatea este cea mai minunată experiență a vieții mele pentru că pe lângă bucuriile pe care mi le aduce Sofia, mă învață să mă apreciez, să mă respect mai mult, să mă bucur de fiecare zi, să fac alegeri responsabile, să apreciez cu adevărat un weekend doar cu soțul meu, sau o ieșire cu prietenii în oraș, să fiu interesată de ce se petrece în jurul meu, fie că e vorba de politică, industria alimentară, sau sistemul educațional. Din toate aceste motive și nu numai, un copil este cea mai mare realizare a vieții. Din nou un clișeu, nu? Și totuși, ce sunt clișeele dacă nu adevăruri universal valabile?
Și ca să nu fiu total siropoasă, vă mai zic că un copil vă învață să fiți și multi-tasking (nu doar joburile în multinaționale vă învață acest lucru)! Cât am scris această postare, m-am plimbat cu laptopul în bucătărie să păpăm , în camera ei să ne uităm la animalele din cartea preferată, în baie să facem baie și acum încheiem în glorie în timp ce ne pregătim de nani :)
Și fiindcă pentru un părinte ziua copilului său este în fiecare zi, încă o dată ”la mulți ani!” puiul meu mic și scump!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu